HISTORIKA
forum littéraire en partenariat avec division-charlemagne.net
 
 FAQ   Rechercher   Membres   Groupes   S’enregistrer 
 Profil   Se connecter pour vérifier ses messages privés   Connexion 



  
     
En coopération avec le site DIVISION-CHARLEMAGNE.NET       
          site historique sur les volontaires français de la Waffen-SS 
Francezii care au luptat alături de Hitler

 
Poster un nouveau sujet   Répondre au sujet    HISTORIKA Index du Forum -> Magazines étrangers sur les volontaires français -> Journaux
Sujet précédent :: Sujet suivant  
Auteur Message
Charles
Administrateur

Hors ligne

Inscrit le: 20 Jan 2009
Messages: 3 957
Localisation: France
Masculin 龍 Dragon
Point(s): 4 931
Moyenne de points: 1,25

MessagePosté le: Mer 8 Juin - 14:03 (2016)    Sujet du message: Francezii care au luptat alături de Hitler Répondre en citant

Francezii care au luptat alături de Hitler
(Historia.Ro du 17 Décembre 2015)




Auteur : Manuel Stănescu
Pages : ?
Edition : Numérique - Historia.Ro
Parution : 17 Décembre 2015

L'article :

Pentru mulţi dintre români, Franţa de după catastrofala înfrângere din primăvara anului 1940 este una a rezistenţei eroice. Regimul impus de ocupantul german este total impopular, lipsit de susţinere; toată Franţa sprijină rezistenţa (în bună măsură organizată de partidul comunist) sau pe generalul de Gaulle, aflat însă, până prin 1944, destul de departe. Dar, deşi pare greu de crezut, zeci de mii de oameni au colaborat, într-un fel sau altul, cu ocupantul german, inclusiv prin înrolarea într-o unitate puţin cunoscută chiar şi publicului francez: Legiunea de voluntari francezi contra bolşevismului, care avea să se transforme spre finalul războiului într-o întreagă divizie, Charlemagne, încadrată în Waffen SS.

În general, voluntarii care aveau să formeze această unitate pot fi încadraţi în două categorii: cei cu puternice convingeri anticomuniste, naţionaliste şi în egală măsură antisemite, şi care recunoşteau Germania ca pe un lider al luptei împotriva comunismului şi al plutocraţiei, şi oportuniştii, fără convingeri ideologice, atraşi de aspectul financiar într-o perioadă în care şomajul atinsese cote ameţitoare, ceea ce crease o pătură consistentă de marginalizaţi social, mulţi dintre ei cu antecedente penale. Declanşarea războiului contra Uniunii Sovietice în iunie 1941 a oferit muniţie propagandei germane. Ideea unei internaţionale a popoarelor Europei împotriva pericolului comunist a înflăcărat mii de tineri de pe întregul continent. Idealismul politic nu este specific doar stângii; el a fost o constantă şi printre ideologii naţionalismului şi ai Noii Europe.

Guvernul francez de la Vichy s-a dovedit receptiv în a permite înrolarea într-o legiune de voluntari care să lupte alături de Germania şi aliaţii ei pe Frontul de Est, dar a refuzat categoric să ofere orice ajutor de natură materială sau logistică. În consecinţă, politicienii colaboraţionişti s-au adresat ambasadorului german, Otto Abetz, cerându-i sprijinul. În ciuda faptului că s-a arătat reticent la ideea unei participări militare franceze, Hitler a aprobat, cu anumite condiţii, formarea acestei structuri militare: Legiunea trebuia să reprezinte o iniţiativă privată, fără nicio legătură cu guvernul francez, efectivul ei nu putea depăşi 15.000 de oameni şi trebuiau acceptaţi numai voluntari din Zona ocupată. La 7 iulie 1941, Abetz i-a reunit la hotelul Majestic din Paris pe liderii principalelor partide colaboraţioniste (printre care Jacques Doriot, Marcel Déat şi Eugene Deloncle), care au acceptat condiţiile germane. Astfel a fost creată Legiunea de voluntari francezi împotriva bolşevismului (Légion de volontaires français contre le bolchevisme – LVF), o asociaţie privată non-profit, creată în conformitate cu Legea specifică adoptată în iulie 1901 şi având drept obiectiv principal lupta împotriva bolşevismului.

Condiţii de recrutare severe

La 8 iulie 1941, presa a anunţat crearea Legiunii, a cărui comandă a fost încredinţată fostului comandant al Diviziei 22 infanterie, Joseph Hassler, de origine alsaciană, care însă a declinat oferta (la 26 iulie, acesta îi scria şefului guvernului, mareşalul Pétain: „Nu sunt nici cu englezii, nici cu germanii; rămân francez 100%”). Teoretic, activitatea asociaţiei era condusă de un comitet central prezidat de Eugène Deloncle, în realitate existând un secretariat care se ocupa de activităţile esenţiale: propaganda şi recrutările. În acelaşi timp este creat şi un comitet de onoare care să ofere sprijin asociaţiei, condus de Fernand de Brinon şi compus din personalităţi precum cardinalul Baudrillart, Abel Bonnard şi Alphonse de Châteaubriant. În ciuda interdicţiei formale impusă de autorităţile germane de a evita Zona liberă, delegaţii regionali ai LVF au călătorit în ambele zone, stabilind 170 de birouri de recrutare în toată ţara. În Zona aflată sub controlul regimului de la Vichy recrutările au fost sprijinite de la Marsilia de un comitet de acţiune condus de Simon Sabiani, fost membru al... Partidului Comunist Francez. Sentimentele populaţiei franceze au devenit destul de clare după ce numeroase birouri de recrutare au fost atacate şi vandalizate. Istoricul Jean-Paul Brunet consideră că marea majoritate a francezilor, inclusiv tinerii, găseau absurdă ideea de a lupta împotriva Uniunii Sovietice alături de armata germană.

Cu ajutorul ambasadei Germaniei şi având cooperarea partidelor colaboraţioniste, a fost lansată o propagandă susţinută pentru a impulsiona recrutările: afişe în marile oraşe, emisiuni radio, reuniuni publice. Condiţiile de recrutare erau severe, în primul rând din punct de vedere medical. Înălţimea minimă era de 1,60, iar starea danturii era criteriu de selecţie: trei dinţi cariaţi sau lipsă însemnau eliminarea candidatului. Limitele de vârstă au fost fixate între 18-40 de ani, dar există mărturii despre înrolarea unor adolescenţi de 14-16 ani şi a unor bărbaţi trecuţi de 55. Cel mai important aspect pentru voluntari rămânea cel financiar. Soldele şi indemnizaţiile erau identice cu cele din armata germană. Fiecare soldat primea 2.400 de franci pe teritoriul francez şi 3.000 în prima linie, ceea ce reprezenta mult peste salariile plătite în Franţa.

În ciuda eforturilor propagandistice, numărul total al celor înrolaţi în 1941 nu a depăşit 3.000, ceea ce reprezenta un eşec răsunător. Ideea participării la o cruciadă antibolşevică lansată de germani nu se dovedea deloc populară în rândul francezilor. Implicarea liderilor politici colaboraţionişti nu a ajutat prea mult campania de recrutare, de vreme ce credibilitatea lor în rândul populaţiei era minimă. În plus, ambele guverne s-au arătat reticente recrutărilor, Berlinul refuzând, de exemplu, să permită recrutarea din rândul prizonierilor de război.

Primul contingent de voluntari a fost convocat pentru încorporare în cazarma Borgnis-Desbordes, la Versailles, la 27 august 1941. În timpul paradei a avut loc un atentat – unul dintre voluntari i-a rănit pe Pierre Laval şi Marcel Déat. Din cei 1.679 de voluntari, 800 au fost eliminaţi, 70% dintre ei din cauza dentiţiei precare. „Un verdict ce avea să mărească averea a cel puţin trei generaţii de dentişti de acum înainte”, scria cu umor în memoriile sale unul dintre voluntari. Dar această selecţie strictă nu s-a aplicat uniform: voluntarii proveniţi din mediul politic au fost acceptaţi mult mai uşor. Partidul Popular Francez condus de Doriot şi Mişcarea socială revoluţionară a lui Deloncle au dus o susţinută muncă de recrutare în rândul propriilor membri, din dorinţa de a-şi subordona forţa militară a Legiunii. Estimări recente apreciază că primele contingente erau compuse în marea lor majoritate din membrii de partid.

Motivaţia economică, cheia interpretării acestor înrolări

Referitor la originea socială a voluntarilor, marea majoritate a acestora provenea din mediul muncitoresc, restul reprezentând un spectru larg, de la intelectuali şi funcţionari până la artişti. Spre exemplu, în localitatea Calvados, 23,4% erau muncitori în construcţii, 21,3% muncitori agricoli, 10% proveneau din rândul mecanicilor auto, 6,4% erau muncitori proveniţi din marea industrie şi exista un număr egal de funcţionari. Analiza făcută pe un eşantion de 38 de departamente a dezvăluit că 24,3% dintre voluntari proveneau din mediul muncitoresc, 14,8% erau lucrători agricoli, doar 4% erau comercianţi şi tot 4% profesii liberale, 4% erau şomeri, 3,3% militari, 2,7% funcţionari, 2,7% studenţi şi 0,6% proveniţi din cadrele Ministerului de Interne. Toate aceste categorii sociale aveau drept numitor comun o situaţie financiară modestă, agravată de ocupaţie; cu alte cuvinte, motivaţia economică reprezintă cheia interpretării acestor înrolări. Existau şi francezi cu origini ruseşti, georgiene sau armene, oameni care aveau motive personale să deteste regimul sovietic. O minoritate provenea dintr-o unitate care luptase de partea naţionaliştilor în timpul Războiului Civil din Spania.

În privinţa numărului total al voluntarilor, specialiştii apreciază că între iulie 1941 şi vara anului 1944 circa 13.400 de oameni s-au înrolat în LVF, cu precizarea că numărul celor care au efectuat serviciul militar a fost mult inferior, în condiţiile în care 4.600 nu au trecut de vizita medicală, iar 3.000 au fost respinşi din cauza antecedentelor judiciare. Au fost identificate, până acum, 5.780 de livrete militare. Un raport oficial din 4 ianuarie 1943 stabileşte efectivul LVF la 42 de ofiţeri, 260 subofiţeri şi 2.400 trupă, toţi aflaţi pe front, în timp ce în cazarma Legiunii se găseau 49 ofiţeri, 140 subofiţeri şi 425 soldaţi. Acest efectiv, care reprezintă, de fapt, nivelul maxim la care s-a aflat unitatea, demonstrează că ea a avut o capacitate de luptă limitată.

Botezul focului

Autorităţile germane au stabilit pentru LVF o tabără de instrucţie la Deba, în Polonia ocupată, la 150 km est de Cracovia. Primul contingent, constituit din 25 de ofiţeri şi 803 subofiţeri şi trupă, a părăsit Parisul la 4 septembrie 1941, ajungând la Deba patru zile mai târziu. Un număr de 213 instructori germani au fost ataşaţi unităţii care, în mod oficial, a devenit regimentul 638 infanterie din cadrul Wehrmacht-ului (Französisches Infanterie-Regiment).

În realitate, LVF a avut doar teoretic forţa unui regiment, având doar două batalioane în componenţă pe durata întregii sale existenţe. Comandantul, colonelul Roger Henri Labonne, un fost infanterist al armatei coloniale în cadrul căreia participase la Primul Război Mondial şi fost ataşat militar în Turcia, retras din activitate (avea 60 de ani în 1941), reprezenta pentru germani alegerea ideală, neavând apartenenţă politică, dar se va dovedi incompetent din punct de vedere militar. Moralul francezilor a fost afectat de uniformele pe care au fost nevoiţi să le poarte – de provenienţă germană, deşi la înrolare se promisese o uniformă distinctă. Mai mult, voluntarii au fost obligaţi să jure credinţă lui Adolf Hitler, comandantul suprem al armatei, fapt care a stârnit numeroase nemulţumiri, în cele din urmă doar comandantul unităţii depunând jurământul. La 28 octombrie 1941, unitatea a părăsit cazarma, îndreptându-se spre Smolensk, urmând să participe la asaltul asupra capitalei Uniunii Sovietice.

Botezul focului pentru LVF a venit la sfârşitul lunii noiembrie, în timpul asaltului asupra localităţii Kubinka. Iniţial, comportamentul în luptă a fost caracterizat drept „lamentabil”; după doar câteva zile însă, francezii au dat lovituri grele forţelor sovietice aflate în apărare, cu preţul unor pierderi semnificative. La 5 decembrie 1941, Armata Roşie a început contraofensiva, iar unitatea a fost retrasă din zona frontului după doar câteva ore de lupte. În două săptămâni pierduse 150 de oameni; alţi 300 muriseră din cauza degerăturilor.

În ianuarie 1942, LVF a fost trimisă la Smolensk pentru reorganizare. Numeroşi Hilfwilinger (voluntari de origine rusă, cu atribuţii administrative) au fost ataşaţi unităţii. Conform rapoartelor întocmite de germani, în ciuda faptului că cele două batalioane existente au fost comasate, iar noii recruţi au format unul nou, unitatea a fost considerată ca având zero capacităţi de luptă, fiind trimisă în Polonia. Conform evaluărilor, francezii erau consideraţi drept cei mai slabi dintre voluntarii ce luptau alături de armata germană; în consecinţă, unitatea avea să fie destinată doar activităţilor de combatere a partizanilor. Imaginea francezilor avea să se schimbe abia după transferarea unităţii în cadrul Waffen SS.

Au existat şi alte mici unităţi formate din francezi care au activat în armata germană, chiar dacă mult mai puţin cunoscute decât LVF. În cadrul Luftwaffe a fost organizat, în iulie 1942, un regiment de logistică, compus din circa 2.500 de şoferi şi ingineri francezi, care a acţionat pe Frontul de Est şi în Balcani, în 1944 fiind readus în Franţa pentru a asigura mentenanţa rachetelor V-1 instalate în Pas de Calais. Alţi 180 de francezi au activat în Compania 8, regimentul 3 din Divizia Brandenburg, folosit cu predilecţie tot în activităţi anti-partizani. Aceştia au primit o misiune punctuală, anume infiltrarea grupurilor de partizani din sudul Franţei.

Francezii în Waffen SS

În 1942 şi 1943, LVF a fost implicată în numeroase acţiuni îndreptate împotriva partizanilor, îndeosebi în Bielorusia. Între 25 şi 27 iunie 1944, francezii au dus lupte grele, apărând drumul Moscova-Minsk. La 1 septembrie 1944, LVF a fost oficial dizolvată, supravieţuitorii fiind încadraţi în Waffen SS.

Începând cu 1943, Himmler a primit însărcinarea de a organiza înrolarea voluntarilor din Europa şi nu numai în cadrul Waffen SS, încercând să suplimenteze rândurile tot mai subţiate ale armatei regulate. La 22 iunie 1943, guvernul de la Vichy a adoptat Legea 428, prin care era autorizată înrolarea în ramura militară a organizaţiei SS. În anunţul guvernului, larg mediatizat, se preciza că se recunoaşte „dreptul francezilor de a lupta pentru existenţa şi viitorul Europei”.

Campania de recrutare a beneficiat de largul sprijin al autorităţilor germane, utilizând pe scară largă mass-media (articole de presă, conferinţe, emisiuni radiofonice, jurnale în sălile de cinema, afişe). În Paris presa colaboraţionistă a sprijin acest efort; drept urmare, numărul voluntarilor din centrele de recrutare din Franţa şi din Germania (au fost acceptaţi şi prizonierii de război francezi internaţi în lagăre germane) a fost destul de ridicat, circa 3.000. Vârsta medie a voluntarilor era de 20 de ani; sursele sugerează că majoritatea (38%) provenea din rândul muncitorimii. E interesantă şi statistica care stabileşte regiunile care au dat cei mai mulţi voluntari: Île-de-France (9%), Paris (28%), Normandia (12%), Auvergne (14,5%) Gasconia (13%) sau Britania (8%). Un sondaj efectuat de autorităţile germane a evidenţiat că 90% dintre candidaţi erau interesaţi de posibilitatea unei colaborări europene la nivel continental (o Uniune Europeană avant la lettre), 60% erau animaţi de sentimente anticomuniste, în timp ce 10% erau germanofili sau cu convingeri naţional-socialiste. Având în vedere media de vârstă a voluntarilor, opţiunea lor ţinea de situaţia politică a Franţei în vara anului 1943. Într-o Europă aflată în război, înrolarea în Waffen SS oferea singura şansă a acestor tineri de a se implica într-un conflict decisiv pentru destinul întregului continent. Poate părea paradoxal, dar mulţi treceau peste ostilitatea franco-germană, lupta împotriva comunismului reprezentând o convingere a dreptei franceze cu mult înainte de ocupaţie. Nu în ultimul rând, trebuie să luăm în considerare, ca şi în cazul celor înrolaţi în LVF, soldele care se plăteau celor din SS, mult superioare salariilor plătite de guvernul de la Vichy.

Un grup aparte l-au constituit voluntarii proveniţi din rândul Miliţiei franceze (Milice française), o organizaţie condusă de Joseph Darnand şi care a încheiat o convenţie separată cu Waffen SS. Unii dintre cei mai buni ofiţeri ai viitoarei divizii SS franceze vor proveni din rândul acestora (inclusiv Henri Fenet, de care vom mai vorbi). Milice, având aproximativ 25.000-30.000 de membri, a fost direct implicată în combaterea Rezistenţei, cu metode care le depăşeau în duritate şi pe cele ale Gestapoului, ceea ce a dus la numeroase atentate şi asasinate. După august 1944, membrii acestei infame miliţii au fost deseori supuşi unor execuţii sumare, după încheierea războiului fiind urmăriţi şi condamnaţi de autorităţile franceze. În 1994, fostul comandant al Milice din Lyon, Paul Touvier, a devenit primul francez condamnat pentru crime împotriva umanităţii, fiind găsit vinovat de asasinarea a şapte evrei în iunie 1944. A decedat doi ani mai târziu, în închisoare. Touvier fusese condamnat la moarte în contumacie în 1946, reuşind să evite autorităţile până la arestarea sa, în mai 1988.

Printre ultimii soldaţi care au luptat pentru Hitler

Denumită iniţial Französische SS-Freiwilligen Grenadier Regiment, ulterior ridicată la rangul de Sturmbrigade, unitatea a fost trimisă pe Frontul de Est. În toamna aceluiaşi an, germanii au decis crearea unei întregi brigăzi formată din voluntari francezi. O parte avea să fie constituită din fosta LVF, o parte din unitatea deja încadrată în SS; un alt contingent important avea să fie format din membrii ai Milice în urma acordului de care am amintit.

Unitatea a fost denumită Waffen Grenadier Brigade der SS „Charlemagne”, fiind condusă formal de generalul de brigadă (Oberführer) Eggar Puaud, în realitate cel aflat la comandă fiind generalul-maior (Brigadeführer) Gustav Krukenberg, inspector al trupelor franceze din Waffen SS. După o perioadă de instrucţie în zona fostului coridor din Danzig, la 10 februarie 1945 brigada a fost transformată în divizie, devenind 33 Waffen Grenadier Division der SS „Charlemagne” (französische nr. 1), cu un efectiv de aproximativ 7.300 de oameni, dar cu mari carenţe de aprovizionare şi dotare.

La 25 februarie, abia debarcaţi din trenurile care îi transportaseră până în Pomerania, francezii s-au văzut atacaţi de tancurile Corpului 3 Tancuri Gardă aparţinând Frontului 1 Bielorus, unitatea fiind împărţită ad-hoc în trei grupuri de luptă. Unul dintre acestea, aflat sub comanda generalului Krukenberg, a reuşit să atingă coasta Balticii, supravieţuitorii fiind transferaţi la Mecklenburg via Danemarca. Cel de-al doilea, condus de generalul Puaud, aflat pe una dintre direcţiile principale ale ofensivei de iarnă sovietice, a fost complet distrus. Al treilea grup a reuşit la rându-i să se reîntoarcă în liniile germane, suferind pierderi foarte grele.

Aproximativ o treime din cei 1.100 de supravieţuitori au fost dezlegaţi de jurământ, întorcându-se în Franţa. Cei rămaşi au creat un singur batalion Waffen-Grenadier, ultima unitate care a ajuns în Berlin înainte ca oraşul să fie complet încercuit de forţele sovietice. Sub conducerea lui Henri Fenet, batalionul francez a fost instalat într-o zonă delimitată de Wilhelmstrasse, Friedrichstrasse şi Nukölln, unde a luptat cu ferocitate, reuşind să distrugă nu mai puţin de 62 de tancuri sovietice cu preţul unor pierderi catastrofale. La 29 aprilie 1945, generalul SS Wilhelm Mohnke, comandantul „Citadelei”, care cuprindea zona guvernamentală cu Reichstag-ul, l-a decorat pe Fenet cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, acesta devenind unul dintre ultimii soldaţi ce aveau să primească cea mai înaltă distincţie de război germană. La 2 mai 1945, în apropiere de staţia de metrou Potsdamer, circa 30 de supravieţuitori au intrat în captivitate sovietică.

Stigmatul trădării

Soarta celor înrolaţi în diversele unităţi sau forţe de poliţie care au luptat alături de germani (sau au colaborat cu aceştia) şi care au supravieţuit războiului a fost, de cele mai multe ori, tragică. Aşa cum precizam, mulţi membrii ai fostei Milice au fost executaţi fără nicio judecată. Alţii au primit ani grei de închisoare şi un stigmat public care s-a menţinut timp de decenii.

Cei aflaţi în prizonierat sovietic au fost predaţi autorităţilor franceze. Henri Joseph Fenet, grav rănit, a fost şi el predat francezilor. La 10 decembrie 1949, acuzat de colaboraţionism, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. Eliberat în 1959, Fenet nu şi-a negat niciodată convingerile. Într-un interviu acordat cu puţin timp înainte de a muri (a decedat la Paris, la 14 septembrie 2002), întrebat dacă are regrete, Fenet a răspuns: „Da. Îmi pare rău că nu m-am implicat mai devreme”.

Numeroase alte grupuri de francezi din SS nu au avut norocul să supravieţuiască. În dimineaţa zilei de 8 mai 1945, 12 francezi s-au predat trupelor americane din Bavaria, fiind prompt predaţi Diviziei 2 blindate aparţinând Forţelor Franceze Libere. Cei mai mulţi dintre ei fuseseră într-un spital militar, având documente de eliberare asupra lor. Au fost trimişi la Cartierul general al generalului Leclerc, unde un soldat le-a sugerat că ar fi fost mai înţelept să îmbrace haine civile şi să se întoarcă incognito în Franţa. Unul dintre prizonieri a replicat: „Suntem soldaţi care luptăm pentru un ideal şi nu ne vom pune haine civile”. Au fost aduşi în faţa generalului Leclerc; conform unor martori oculari, acesta a vrut să ştie ce caută în uniforme germane. Cel mai mare în grad dintre prizonieri ar fi replicat: „Se pare că şi dumneavoastră vă simţiţi foarte confortabil în uniformă americană” (Forţele Franceze Libere purtau uniforme împrumutate de la armata americană).

În ciuda cercetărilor amănunţite făcute până în ziua de azi, nu se ştie cu certitudine cine a dat ordinul de a fi executaţi. Cel mai probabil generalul Leclerc, „din motive politice”, dar e greu de crezut că nu s-a consultat cu autorităţile de la Paris. În orice caz, formarea unui pluton de execuţie s-a dovedit destul de dificilă. În cele din urmă, el a fost organizat din foşti combatanţi ai brigăzilor internaţionale, spanioli care se înrolaseră acum în unitatea aparţinând Forţelor Franceze Libere.

Execuţia a fost dusă la îndeplinire în după-amiaza zilei, la orele 17:00. Un martor ocular, preotul catolic Maxime Gaume, a relatat ulterior că prizonierii au protestat vehement, dar s-au comportat cu demnitate. Nu au fost executaţi toţi odată, ci în grupuri de câte patru, fiecare grup fiind nevoit să asiste la împuşcarea camarazilor. Au refuzat să fie legaţi la ochi şi toţi au murit strigând: Vive la France!

După război, în decembrie 1948, la cererea soţiei unui soldat executat atunci, s-a deschis o investigaţie care a dus la exhumarea cadavrelor, la 2 iunie 1949, şi înmormântarea lor într-o groapă comună. La 6 iulie 1963 a avut loc o a doua exhumare, rămăşiţele pământeşti fiind poziţionate în apropierea unui monument închinat celor căzuţi în Primul Război Mondial. A fost montată şi o placă comemorativă, iar la 25 octombrie 1981 a fost ridicată şi o cruce. Dintre cei executaţi, doar patru au fost identificaţi cu exactitate.

Aventura francezilor care au luptat alături de Hitler este, de fapt, tragedia unui conflict teribil, în care ideologiile radicale au avut un rol esenţial. Cu timpul, rănile societăţii franceze au început să se cicatrizeze, iar cercetarea istorică ne poate ajuta să înţelegem mai bine complexitatea unor evenimente care au modelat destinul unei lumi întregi.


Bibliografie

Krisztian Bene, Les français sous le casque allemand, în „Ligne de Front”, nr. 46 (noiembrie/decembrie), 2013.
Robert Forbes, For Europe. The French Volunteers of the Waffen-SS, Stackpole Books, 2010.
Chris Bishop, SS Hitler’s foreign Divisions, Amber Books, 2005.


Source : http://www.historia.ro/exclusiv_web/articol/francezii-care-au-luptat-alatur…
_________________
Le temps passe. Le souvenir reste.


Revenir en haut
Visiter le site web du posteur
Publicité






MessagePosté le: Mer 8 Juin - 14:03 (2016)    Sujet du message: Publicité

PublicitéSupprimer les publicités ?
Revenir en haut
Montrer les messages depuis:   
Poster un nouveau sujet   Répondre au sujet    HISTORIKA Index du Forum -> Magazines étrangers sur les volontaires français -> Journaux Toutes les heures sont au format GMT + 1 Heure
Page 1 sur 1

 
Sauter vers:  

Index | créer forum | Forum gratuit d’entraide | Annuaire des forums gratuits | Signaler une violation | Conditions générales d'utilisation
Powered by phpBB © 2001, 2017 phpBB Group
Traduction par : phpBB-fr.comDesign by SkaidonDesigns | Distributed by Olate